Datele Eurostat publicate săptămâna trecută au confirmat ceea ce orice român cu o factură în mână știe deja, dar pe care politicienii încă o ocolesc public: prețul energiei electrice pentru gospodării a crescut în România cu 58,6% în a doua jumătate a anului 2025, comparativ cu aceeași perioadă a anului anterior. Cea mai mare scumpire din toată Uniunea Europeană. În același timp, Cipru (-14,7%), Franța (-12,5%) și Danemarca (-11,9%) au înregistrat reduceri semnificative. Iar dacă ajustăm prețurile la puterea de cumpărare — adică cât din salariul tău efectiv mănâncă factura la lumină — România e prima în UE: 49,52 euro la 100 kilowați-oră, urmată la mare distanță de Cehia (38,65) și Polonia (37,15). Pentru comparație, Malta plătește 14,09 euro, Ungaria 15,10, Finlanda 18,77.
Cum am ajuns aici, după ce, până la 1 iulie 2025, eram printre țările cu cele mai mici prețuri la energie? Răspunsul oficial vorbește despre „liberalizarea pieței”, „costuri internaționale”, „presiuni globale”. Răspunsul real e mai simplu și mai jenant: liberalizarea s-a făcut într-o piață fără concurență reală, fără capacitate de stocare, fără investiții suficiente în producție nouă, exact pe vârful unei crize energetice europene. Adică s-a tăiat plafonul, s-a aruncat piața în mâinile cererii și ofertei, dar oferta era subdimensionată, iar cererea, captivă. Rezultatul matematic: prețuri explozive.
Și exact aici intră în scenă vedeta nedeclarată a poveștii: Hidroelectrica. Cel mai mare producător de energie din România, deținut 80,05% de stat prin Ministerul Energiei, a anunțat luna trecută distribuirea unui dividend total de 4,3 miliarde de lei pentru exercițiul 2025 — 3,3 miliarde dividend ordinar plus încă un miliard dividend special, distribuit din „surplusul realizat din rezerve”. Practic, aproape 100% din profit ajunge la acționari, iar partea statului depășește 3,44 miliarde de lei. Să-i comparăm acum cu investițiile reale: 781 milioane lei investiții totale în 2025, dintre care doar 121 milioane (aproximativ 25 milioane de euro) au mers către proiecte de fotovoltaic și stocare de energie. Iar contractul recent semnat pentru bateriile de la Porțile de Fier II are o valoare de 43,3 milioane de lei. Adică opt milioane și jumătate de euro pentru singura investiție serioasă în stocare, în condițiile în care Bulgaria a alocat 600 de milioane de euro din PNRR doar pentru această zonă.
Ironia e completă atunci când ne uităm la starea efectivă a infrastructurii. 61% dintre hidroagregatele Hidroelectrica au între 20 și 50 de ani de la punerea în funcțiune. Doar 15% au fost retehnologizate după 2006. Iar producția hidro din 2025 a fost cea mai mică din istoria României — fenomen explicat de companie prin secetă, dar amplificat structural de subinvestiția în modernizare. Compania scrie public, în raportul anual, că „nevoia de investiții este mare”. În același raport, anunță că trimite acționarilor 4,3 miliarde de lei.
Politica statului român față de Hidroelectrica este, în lipsa unui termen mai diplomat, jaf legal. Începând din 2017, guvernele succesive au impus o cotă minimă de 90% din profit distribuită ca dividende, iar în anumite cazuri au cerut și dividende din rezervele financiare ale companiei. Logica este simplă și neonestă: statul are deficit bugetar — pe care l-a făcut singur, prin angajări electorale și sporuri imposibile — și se duce să mulgă activele rentabile pe care le mai are. Hidroelectrica, Romgaz, Nuclearelectrica, Transgaz, toate sunt văzute nu ca instrumente strategice ale tranziției energetice, ci ca surse de cash pentru a închide găuri create în altă parte. „Compania trebuie să dea bani la stat” e singura strategie energetică pe care o cunoaște Ministerul Energiei de aproape un deceniu.
Iar consecința o vedem astăzi în datele Eurostat. Bulgaria, cu o economie de două ori și jumătate mai mică, are de patru ori mai multă capacitate de stocare și prețuri la curent de 0,13 euro per kilowatt-oră — față de 0,3 ai noștri. Diferența nu e între roman și bulgar, e între un stat care a folosit fondurile europene pentru a construi infrastructură și unul care a ales să le rateze pentru că, oricum, „mai sunt și banii Hidroelectrica”. Astfel, factura românului crește cu 58,6% într-un an, iar bugetul de stat încasează dividende-record. Două realități paralele care se întâlnesc, în mod brutal, exact în momentul plății facturii lunare. Iar bateriile bulgărești, finanțate cu PNRR, ne vând la prețuri de seară curentul pe care, ziua, l-am produs aproape gratis. „Nu ne vindem țara — o mulgem noi” se cere actualizată: o mulgem la un capăt și o cumpărăm înapoi mai scump la celălalt.
