Pe 1 mai 2026, prețul energiei electrice pe piața românească pentru ziua următoare a fost practic zero — opt ore consecutive. La vârful de seară, însă, megawatt-ora s-a tranzacționat la 1.300 de lei. Adică prețul a crescut, în decurs de câteva ore, de la zero la aproape 260 de euro per megawatt-oră. Iar diferența nu s-a evaporat misterios: o parte considerabilă a ajuns, cu profit, în buzunarul vecinilor noștri din sud, care, spre deosebire de noi, au știut ce să facă cu fondurile europene.
Bulgaria operează astăzi sisteme de stocare în baterii cu o putere totală de peste 2 gigawați și o capacitate de aproape 8 gigawați-oră — suficient cât să alimenteze, teoretic, întreaga țară timp de două ore. Până la sfârșitul anului, capacitatea va depăși 3,5 gigawați. România, pentru comparație, are 599 de megawați putere instalată și 1.130 megawați-oră capacitate de stocare. Adică, în termeni concreți, vecinul cu o economie de două ori și jumătate mai mică decât a noastră are de aproape patru ori mai multă capacitate de stocare. Iar diferența nu vine din geografie sau noroc, ci dintr-un program clar gândit: 600 de milioane de euro alocați prin PNRR-ul bulgăresc pentru schema RESTORE, prin care statul acoperă până la jumătate din costurile unei instalații de stocare. Adică o politică publică, asumată, executată.
Mecanismul economic e brutal de simplu și de eficient. Pe 29 aprilie, o zi noroasă, Bulgaria a produs 4,82 gigawați de energie la ora 15:55, în condițiile unui consum de doar 4,09 gigawați. Surplusul, plus electricitate suplimentară din țările vecine — inclusiv România — a fost absorbit într-o încărcare masivă de 1,67 gigawați către sistemele de stocare. Diferența de preț față de Grecia, în același interval, a fost de 44,33 euro pe megawatt-oră, iar fluxul planificat a fost de 879 de megawați dinspre Grecia către Bulgaria. Bulgarii cumpără la prețuri aproape de zero sau chiar negative — există ore în care, pe rețeaua europeană, producătorii ajung să plătească pentru a livra energie — și revând câteva ore mai târziu, la vârful de seară, când prețurile depășesc 200-300 de euro pe megawatt-oră. Diferența este, pur și simplu, un model de afacere finanțat din fonduri europene.
România este, în acest mecanism, exact ce sunt țările sărace în ecosistemele de export al materiilor prime: producem ieftin, vindem și mai ieftin, cumpărăm înapoi scump produsul rafinat. Doar că aici „materia primă” este energia electrică verde, „rafinăria” este o baterie, iar „prețul de import” îl plătește direct cetățeanul român — la factură. Pe 1 mai, în timp ce piața românească oferea opt ore de preț zero, baterii bulgărești încărcau pentru ce avea să se vândă seara înapoi la 1.300 de lei pe megawatt-oră.
Iar răspunsul oficial românesc, când astfel de date apar în presa de specialitate, este o tăcere studiată. Niciun ministru, niciun secretar de stat, niciun comunicat al ANRE nu a abordat public, în ultimele luni, decalajul strategic față de Bulgaria. Programele românești de finanțare a stocării avansează cu lentoarea unui proiect de autostradă — anunțuri, consultări publice, „termene optimiste” care alunecă, contestații care blochează licitațiile. Între timp, vecinii instalează megawatt-oră după megawatt-oră.
România are, prin PNRR și prin programele europene Modernization Fund, exact aceleași instrumente financiare ca Bulgaria. Are și piață, și producători privați dispuși să investească, și un sistem energetic suficient de mare cât să justifice investiția. Ce nu are este coerența politică pentru a executa un program în doi-trei ani, fără să-l rescrie la fiecare schimbare de ministru. Bulgaria a luat o decizie strategică în 2022, a alocat banii și a executat. România a făcut, în același interval, anunțuri, evaluări, „strategii” și „road-map-uri”.
Diferența dintre cele două abordări se decontează zilnic, megawatt-oră după megawatt-oră, leu după leu, în factura cetățeanului român — care plătește, fără să știe, mecanismul prin care vecinii cumpără ieftin de la noi și ne vând scump înapoi nouă. „Cum am ajuns să muncim pentru bulgari” nu mai este o glumă de pe Facebook. Este, pe piața de electricitate, descrierea funcțională a relației economice dintre două state pe care, până nu demult, ne obișnuiserăm să-i privim de sus. Iar cireașa este că tot ei, vecinii „cei mici”, au intrat de pe 1 ianuarie și în zona euro — în timp ce noi încă ne uităm la cursul valutar de 5,2 lei pentru o monedă pe care, spune BNR-ul, „o vom adopta peste 5-7 ani”. Adică niciodată.
