România alocă anual între 1,5 și 2 miliarde de euro subvenții pentru zootehnie și agricultură, dar tot importă lapte de 175 de milioane de euro pe an. Fermierii români vând litrul cu 1,5 lei, în timp ce pe piață intră lapte din import la 1 leu litrul. Mihai Horvat, președintele Cooperativei Someș-Arieș, descrie situația ca pe „un haos” — fermele mici și mijlocii nu mai au unde să predea laptele. Războiul din Iran a închis piețe importante de export pentru lactatele europene, iar surplusul s-a revărsat înapoi pe piețele interne, sub costul de producție.
Cifrele de fond confirmă falimentul politicii publice. Numarul de vaci de lapte a scăzut de la 1,2 milioane în 2015 la 1,1 milioane în 2025, iar producția a pierdut peste 6 milioane de hectolitri în zece ani. Mai mulți bani publici alocați, mai puține vaci, mai puțin lapte, mai multe importuri. România dă bani fermierilor, dar nu le dă piață — iar fără piață, banii sunt doar oxigen pe termen scurt. Polonia și-a transformat industria laptelui într-un campion european, iar Cehia și Italia au folosit fără rezerve instrumentele UE pentru a-și apăra producătorii. România a mers exact pe drumul invers.
România greșește din temelii modul în care își ajută fermierii. Subvenția turnată pe ușa din față se evaporă pe ușa din spate sub forma importurilor sub cost. În locul transferurilor bugetare anuale, fermierii români au nevoie de două lucruri concrete: protecție comercială — instrumentele permise de regulile UE pentru a contracara dumping-ul de import — și expunere — raft vizibil în supermarketuri, etichetare clară a originii și contracte preferențiale cu HoReCa și sistemul public (școli, spitale, armată, cantine de stat). Un fermier nu vrea pomană, vrea piață. Iar piața se construiește cu reguli și canale de desfacere, nu cu cecuri anuale. Dacă vrem fermieri români, le datorăm protecție și expunere, nu o asistență socială deghizată în politică agricolă.
