
Aproape 60% dintre români solicită o reformă administrativ-teritorială radicală, însă dorința de modernizare a societății se lovește de un zid de beton armat la București. Coaliția PSD-PNL face tot posibilul pentru a amâna sau chiar îngropa definitiv orice tăiere a aparatului bugetar local. Motivul este pe cât de cinic, pe atât de simplu: supraviețuirea lor politică depinde de primăriile de comună cu 500 – 1.000 de locuitori. Aceste instituții, adesea falimentare, nu mai prestează servicii publice de calitate, ci funcționează exclusiv ca filiale de partid, menținând România captivă într-un cerc vicios al sărăciei și subdezvoltării.
În spatele refuzului de a comasa localitățile se ascunde o realitate brutală a politicii românești: statul nu dorește să își piardă agenții electorali din teritoriu.
În mii de localități rurale, administrația publică a fost privatizată de facto de edili, transformând cetățenii într-o masă de manevră electorală:
Liderii de la Centru știu perfect că desființarea acestor primării prin comasare ar însemna tăierea „oxigenului” electoral. Acești primari-vătafi sunt generalii din teritoriu care mobilizează masele și asigură liniștea la urne. Orice tăiere a aparatului administrativ ar declanșa o revoltă internă în partidele tradiționale.
Prin urmare, PSD și PNL preferă să sacrifice viitorul economic al țării doar pentru a-și păstra intactă armata de activiști plătiți din bani publici. O populație independentă financiar și educată este greu de controlat; o populație dependentă de semnătura primarului este garanția succesului electoral.
Refuzul de a implementa o reformă teritorială rapidă și profundă are un preț devastator pe termen lung. Menținerea în viață a mii de primării inutile drenează bugetul național de miliarde de lei și blochează dezvoltarea unor strategii integrate de infrastructură.
Rezultatul este vizibil cu ochiul liber: satele României sunt lăsate să se depopuleze, tinerii fug de sărăcie și de lipsa perspectivelor, iar zone întregi devin deșerturi economice. Dacă nu se reușește spargerea acestei rețele de influență locală, România este condamnată să rămână o țară cu două viteze, ținută ostatică de un sistem politic care, paradoxal, se hrănește din însăși subdezvoltarea pe care o patronează.